Data: 21/03/2014
Cum se mai potrivesc lucrurile … Săptămâna trecută am discutat cu copiii despre evoluţia sensurilor de-a lungul timpului, despre purism şi despre modificări morfologice suferite de unele cuvinte. Ca şi cum ne-am fi vorbit, revista “Dilema” publică în această săptămână articolul doamnei Rodica Zafiu despre cuvântul “mitocan”, articol din care publicăm un fragment pentru a vă trezi interesul. Nu-i aşa că este o discuţie fascinantă? “Toată lumea ştie, desigur, care este originea cuvîntului mitocan (derivat de la termenul bisericesc mitoc, metoc sau metoh „mînăstire subordonată“, intrat în română prin slavonă, dar de origine grecească: metóhi). […] Cuvîntul e atestat tîrziu, în secolul al XIX-lea, primii autori care îl folosesc sugerînd o legătură a sa cu toponimia populară a Capitalei. Actul de înregistrare al termenului e nuvela lui Nicolae Filimon Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala (1861), în care un personaj declară „Numeşte-mă amploiat, om de litere, proprietar etc., dar nu mă trece între mitocani, căci sînt fecior de boier“. În notă, autorul explica: „Sub nume de mitocani, popolul de jos înţelege pe dulgheri, zidari şi alţi meseriaşi, ce locuiesc pe la mahalale şi mai cu seamă pe la metohul din Dealul Spirii, de unde derivă chiar numele de mitohani.“ Ar fi fost aşadar vorba nu de metoc în genere, ca emblemă a marginalităţii, ci de reperul unei zone cu renume relativ prost a oraşului: Biserica Spirei (Spirea-Veche), construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care a fost într-adevăr metoc al Mitropoliei, pe terenul căruia fusese construită, apoi al unei mănăstiri de la Muntele Athos. În Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă (2003), Adrian Majuru descrie zona rău famată a Podului Calicilor, extinsă treptat spre Dealul Spirii (p. 67). Mulţi dintre cei care au scris despre istoria Bucureştiului vorbesc de renumele unora dintre mahalale: „a Tirchileştilor din Dichiu şi a Jarcaleţilor din Spirea Veche, şi unii şi alţii avînd faima de cei mai straşnici bătăuşi“ (G. Costescu, Bucureştii vechiului Regat, 1944, p. 33). În dicţionarul său din 1939, A. Scriban citează expresia mitocan din dealu Spirii, dar evocă pentru explicarea originii alte metocuri: „după locuitorii de pe lîngă fostu mitoc al Rîmnicului în Bucureşti, unde e astăzi Ateneu[‘], şi de pe la biserica Ceauş Radu.“ Denumirea unei mahalale după biserică era larg răspîndită în trecutul bucureştean. Iar toponimia urbană a Bucureştiului a produs etichete sociale şi morale în trecut – de la craii de...
mai mult